Pînă la apariţia şi impunerea psihanalizei în mentalitatea occidentului, viaţa socială în ansamblul ei era controlată de valorile eticii şi moralei creştine. Acestea din urmă decurgeau în chip logic dintr-o psihologie rudimentară, o psihologie (sau, dacă vrem, o antropologie) care se limita la analiza conţinuturilor vieţii conştiente. O psihologie care ignora absolut totul în privinţa inconştientului psihic şi care, sub influenţa misticismului creştin (sau păgîn), proiecta în afară evenimentele psihicului inconştient, creind o adevărată armată de duhuri, demoni, satani etc., de entitaţi astrale negative, care asumau toate tarele spiritului uman.
Aceste entităţi puteau fi controlate prin operaţii magice (exorcizări, slujbe de dezlegare etc.), care ofereau Bisericii dominante, pe lîngă statutul ei de îndrumătoare în cele ale Cerului, şi puterea de "a lega şi dezlega" în cele
"lumeşti". Desigur că Biserica nu a şovăit să profite cu vîrf şi îndesat de pe urma poziţiei ei de invidiat în ierarhia instituţiilor sociale, speculînd credulitatea, naivitatea, superficialitatea şi prostia omenească.

Cîtă vreme psihologia umană era limitată, aşa cum am arătat, la studiul porţiunii conştiente a minţii noastre, problema relaţiei individului cu sine, cu ceilalţi, cu lumea în ansamblul ei, se rezuma la cultivarea atentă a virtuţilor creştine, iar atunci cînd această conduită se abătea de la regula normală existau metode şi mijloace de a atenua "păcatul", de a-l purja, sau de a-l anatemiza. Să nu mai pomenim de faptele Inchiziţiei, care nu ar fi putut să apară într-un climat social şi mintal care să fi respins definirea sufletului nostru numai la palierul vieţii conştiente. Inchiziţia era, în fond, o insituţie impusă de împrejurările istoriei evoluţiei minţii umane la care, aşa cum am spus deja, se adăugau interesele meschine ale indivizilor care au ştiut să profite, dintotdeauna, de împrejurări şi oameni.

• Psihanaliza şi reforma sufletească

Înţelegem, deci, cum a fost cu putinţă ca psihanaliza, care debutase iniţial pe terenul practicii medicale, să doreacă să se impună prin studiile ei şi în alte domenii ale vieţii umane: societate, cultură, religie etc. Acest lucru a devenit imperios din momentul în care Freud descoperă relaţia dintre maladia mintală şi efervescenţa vieţii inconştiente. Apoi, din momentul în care acelaşi Freud recunoaşte faptul evident că toţi oamenii posedă un inconştient şi că activitatea acestuia nu poate fi blocată sau inhibată fără a naşte dureroase distorsiuni ale sufletului uman. Iar dacă inconştientul este prezent în fiecare din noi - fie că o ştim sau nu, fie că ne declarăm bolnavi sau sănătoşi din punct devedere mintal - atunci este evident că activitatea noastră, indiferent de natura ei, trebuie să se resimtă din imixtiunea subtilă a inconştientului. Altfel spus, în orice activitate umană - religie, cultură, politică etc. - există o amprentă de netăgăduit a prezenţei inconştientului psihic. Şi aici ne aflăm deja pe teritoriul psihanalizei, în sfera ei de interes major.

• Psihanaliza devine o metodă de analiză a conduitelor noastre complexe

Din anexă, oarecum, a practicii medicale, psihanaliza a devenit curînd o modalitate de analiză socială şi culturală fără precedent în istoria umanităţii, detronînd religia din rolul ei absolut de suverană a gîndirii umane. (Nu mai pomenesc de filozofie pentru că este evident pentru noi, azi, că filozofia modernă, excluzînd existenţialismul, nu mai are nimic comun cu viaţa reală. Prin urmare, ea nu poate pretinde - aşa cum a făcut-o odinioară, în perioada înfloririi ei în Grecia antică - să explice lumea şi, totodată, să ofere o viziunea pertinentă asupra relaţiilor multiple şi complexe care îl leagă pe individ de lumea interioară şi de cea exterioară.)

Psihanaliza devine în societatea modernă o metodă pragmatică de analiză a conduitelor noastre compelexe impuse de rolurile diverse pe care trebuie să le jucăm în viaţa de zi cu zi. Care este, însă, finalitatea acestei analize?

Ca şi în cazul religiei, de astă dată, psihanaliza vrea să înţeleagă de ce este bolnavă viaţa, şi care este antidotul afecţiunii ei. Numai că, spre deosebire de religie, psihanaliza refuză orice argument metafizic, care provine din credinţă (revelaţie) şi se impune în chip dogmatic. Ea caută soluţii pragmatice, iar atunci cînd nu le găseşte încearcă să le inventeze. Înţelegem, aşadar, că psihanaliza, cu metodele ei de cercetare şi diagnostic, apare ca o prelungire a formidabilei capacităţii de adaptare la viaţă a minţii umane, capacitate care a fost inhibată, aproape programatic, de ciuma ideologiei religioase.

Viaţă, societate, adaptare, avem aici, dacă vrem, o formulă care sintetizează simplu tot ceea ce include fenomenul uman. Iar psihanaliza este capabilă să radiografieze toate aceste evenimente cu instrumentzele specifice extrase din practica analitică.

Note:
1. Nu este întîmplător că aceste voci provin mai ales din spaţiul cultural românesc.