Freud, psihanaliza şi religia

Din punctul de vedere al psihanalizei freudiene, religia este o formă de nevroză colectivă.

Abordarea religiei din perspectiva psihanalizei freudiene poate fi clasificată după următoarele chestiuni specifice:

1 La întrebarea ce este religia, psihanaliza răspunde: o nevroză colectivă;

2. Practica religioasă se aseamănă cu simptomele nevrozei obsesive;

3 Există o parte a religiei pe care o numim superstiţie. Freud leagă şi superstiţia de motive inconştiente.

1. Prima trăsătură - adică religia văzută ca nevroză colectivă - este derivată din observaţia evidentă că toți oamenii adulți se tem de puterea naturii/destinului şi în acest sens încearcă să se apere prin reînvierea experienţei copilăriei timpurii cu tatăl. Acest tată natural, înzestrat de copil cu putere nelimitată, revine mai tîrziu sub forma lui Dumnezeu (Tatăl ceresc).

Atîta timp cît acest impuls de a reînvia relația promordială cu tatăl natural este universal, am putea vorbi chiar de o nevroză colectivă.

2. Freud a observat o asemănare frapantă între manifestările pacienţilor săi afectaţi de obsesii şi fobii şi ritualurile credincioşilor. Asta l-a determinat să conchidă că religia este o formă de tulburare obsesiv-fobică. Lucru verificabil şi azi.

3. În ceea ce privește superstiția, Freud însuși a luptat mult împotriva ei. Știm despre credința sa în acele calcule inspirate de conceptul de periodicitate vitală al lui Wilhelm Fliess care încearcau să determine data exactă a morții sale. Totuși, Freud abordează superstiția din perspectiva experienței sale cu nevroza obsesivă. El a scris în acest sens:

Oricine a avut ocazia de a studia impulsurile mentale ascunse ale oamenilor prin intermediul psihanalizei poate spune ceva nou despre calitatea motivelor inconștiente care își găsesc expresia în superstiție. Se poate recunoaște cel mai clar la nevroticii care suferă de gînduri obsesive sau de stări obsesive - oameni care arată adeseori o inteligență deosebită - că superstiția derivă din refularea impulsurilor ostile și cele legate de cruzime. Superstiția este în mare parte așteptarea necazului; iar o persoană care a găzduit frecvent dorințe rele împotriva altora, dar a fost crescută pentru a fi bună și, prin urmare, a reprimat astfel de dorințe în inconștient, se va aștepte în mod special la o pedeapsă pentru răutatea sa inconștientă sub forma unor necazuri care îl amenință din exterior. (Psihopatologia vieții de zi cu zi, 1901.)

În fine, nu e greu de văzut că obsesiile și expresiile lor psihice sunt valorizate altfel de biserică și abordte numai la nivel moral, conștient, conform binomului așa da - așa nu.

Precizări

Biserica descurajează gîndirea de rău față de semeni și o exorcizează după ce în prealabil o derivă din acțiunea invizibilă a diavolului, opusul lui Dumnezeu şi o asociază iadului. Gîndirea de rău este expiată prin spovedire, împărtășanie şi milostenie. Extrema gîndirii de rău - fapta bună, sentimentul de iubire față de semeni - este cultivată sistematic și asociată cu raiul.

Credinciosul nu are însă nicio metodă eficace de stingere totală sau eliminare a găndirii de rău. Destinul acestei gîndiri este finalmente refularea.

Asta explică de ce unele culte acceptă psihanalizarea ca ultim recurs în încercarea de echilibrare a ființei umane la nivel psihic.

--
Articol de Ioan Ionuţ

Mai citeşte despre:

-> Terapia prin credinţă

-> Terapia psihanalitică şi cea prin credinţă

-> Despre educaţia religioasă în şcoli

--

<= Înapoi la secţiunea religie | Aplicaţii