Jung şi religia

de Jean Chiriac

Religia este un subiect delicat pentru Carl Jung.

Discipolii psihologiei analitice (și nu numai ei) cred că Jung a fost o persoană religioasă, un bun creștin etc. Acest lucru nu este chiar adevărat.

Întrebat dacă crede în Dumnezeu, Jung a răspuns, într-adevăr: "Nu cred, știu". Dar el nu se referea la credința obișnuită, cu toate ritualurile și restricţiile ei - pentru Jung, Dumnezeu este arhetipul, iar experiența lui Dumnezeu (deoarece Jung are o astfel de sete de a-l experimenta pe Dumnezeu) este experiența arhetipului sau confruntarea cu arhetipul. În speţă, arhetipul Centrului / Sinelui pe plan psihic.

Dar arhetipul are prin definiţie și o parte negativă, malefică, care este greu de conciliat cu imaginea unui Dumnezeu pozitiv, iubitor, salvator, de genul celui creştin.

Această parte întunecată, malefică, l-a determinat pe Jung să scrie nenumărate texte despre necesitatea de a integra răul (umbra personală și, uneori, cea universală) pentru a realiza totalitatea psihică.

Poziția lui Jung față de religie nu a fost una conformistă.

În timp ce colabora intens cu Freud , Jung a arătat multe rezerve cu privire la problema credinței.

Într-una din scrisorile sale adresate lui Freud, el scria despre religia creștină și despre Hristos în relație cu religiile păgîne, ca o necesitate de a recupera sărbătoarea animalică în sînge și extaz.

Ulterior, el face din mitul lui Hristos o ilustrare a teoriei sale despre experiența Sinelui. Pentru Jung, hristosul istoric nu este important, ci mitul său, ca ipostază a Sinelui sau ca fenomen al Sinelui.

Această experiență interioară, la obîrşia sa, a Sinelui, a fost exteriorizată (proiectată) și ritualizată. Este ceea ce știm și trăim astăzi ca religie.

Deci, pentru Jung, experiența religioasă este legată de Sine și de experiența individuală a Sinelui în manifestarea sa psihcă. Astfel, transcendentalul devine personal și experenţial!

Jung ne atrage mereu atenția asupra lui Dumnezeu cel viu, trăit ca experiență unificatoare sau conjuncție a contrariilor - o experiență concretă, aici și acum - și nu asupra credinței în sine, materializate în expresia "credeți și nu cercetaţi" şi în dogmă.

Aceste idei i-au atras, desigur, atacuri polemice.

Dar hai să vedem ce credea Jung că este religia în scrisoarea menționată anterior, adresată lui Freud. 178 J scrisoarea datată: 11 februarie 1910. Despre funcția religiei.

Trebuie… să retrezim în rîndul intelectualilor emoţia pentru simbol și mit, pentru a-l transforma treptat pe Hristos, din nou, în zeul profet al viței de vie, care a fost el, și, astfel, să absorbim acele forţe instinctuale extatice ale creștinismului cu scopul unic de a face din cultul și mitul sacru - ceea ce au fost odinioară - o sărbătoare bahică a fericirii în care omul a recapătă etosul și sfințenia animalică. Aceasta a fost frumusețea și scopul religiei clasice, care, din Dumnezeu știe ce nevoi biologice temporare, s-a transformat într-un Institut al lamentării. Şi totuşi, ce infinit extaz şi ce eliberare zac latente în religia noastră așteptînd să fie conduse înapoi la adevărata lor destinație! O dezvoltare etică autentică și adecvată nu poate abandona creștinismul, ci trebuie să crească din el, trebuie să fructifice imnul său dedicat iubirii, agonia și extazul pe deasupra zeului muribund și reînviat, puterea mistică a vinului, sublima antropofagie a Cinei cea de taină - numai această dezvoltare etică poate servi forțelor vitale ale religiei. (Corespondența dintre Sigmund Freud și C. G. Jung , tradusă de Ralph Manheim și R. F. C. Hull, Princeton University Press, 1974, p. 294.)

Îți mulțumesc foarte mult că ai citat această afurisită de corespondență. Din păcate, ea este pentru mine amprenta de neșters a nebuniei incredibile care a bîntuit zilele tinereții mele. Mi-a luat mult timp să mă întorc la realitate din tărîmurile fanteziilor nebuloase. În cazul meu: Mersul Pelerinului a constat în a coborî mii de trepte înainte de a-i întinde mîna acelui grăunte de praf care sînt. (Citat din traducerea franceză a corespondenței Freud-Jung, Gallimard, I, 1906-1909, p. 26.)