Freud despre ce este psihanaliza*

de Sigmund Freud

Ca răspuns la o cerere prietenoasă din partea Secretarului Secţiunii de Neurologie şi Psihiatrie, mă angajez să atrag atenţia acestui Congres asupra subiectului psihanaliză, care este studiată în prezent în Europa şi America.

Sigmund Freud, creatorul psihanalizei

Psihanaliza este o combinaţie remarcabilă, deoarece cuprinde nu numai o metodă de cercetare a nevrozelor, ci şi o metodă de tratament bazată pe etiologia descoperită astfel. S-ar putea să încep prin a spune că psihanaliza nu este un copil al speculaţiei, ci rezultatul experienţei; şi din acest motiv, ca orice produs nou al ştiinţei, este neterminat. Este deschis oricui să se convingă prin propriile cercetări privind corectitudinea tezelor încorporate în el şi să contribuie la dezvoltarea ulterioară a studiului.

Psihanaliza a început cu cercetări în isterie, dar în decursul anilor s-a extins cu mult peste acest domeniu de lucru. Studiile asupra isteriei de către Breuer şi mine, publicate în 1895, au fost începutul psihanalizei. Ele au urmat pe linia trasată de munca lui Charcot cu isteria "traumatică", investigaţiile lui Liébeault şi Bernheim despre fenomenele hipnozei şi studiile Janet despre procesele mintale inconştiente. Psihanaliza s-a situat în opoziţie deschisă faţă de opiniile lui Janet, deoarece (a) a refuzat să situeze isteria în degenerarea ereditară congenitală, (b) a oferit, în loc de o simplă descriere, o explicaţie dinamică bazată pe interacţiune forţelor psihice şi (c) a atribuit originea disocierii psihice (a cărei importanţă a fost recunoscută şi de Janet) nu unui eşecuri al sintezei mentale care rezultă dintr-o dizabilitate congenitală, ci unui proces psihic special cunoscut sub numele de "refulare" ("Verdrängung").

S-a demonstrat concludent că simptomele isterice sunt reziduuri (reminiscenţe) ale experienţelor cu impact profund, care au fost retrase din conştiinţa de zi cu zi şi că forma lor este determinată (într-o manieră care exclude acţiunea deliberată) de detaliile efectelor traumatice ale experienţelor. În această perspectivă, aşteptările terapeutice constau în posibilitatea de a îndepărta această "refulare", astfel încît să se permită unei părţi a materialului psihic inconştient să devină conştientă şi astfel să se descotorosească de puterea sa patogenă. Această viziune este una dinamică, în măsura în care ea priveşte procesele psihice ca deplasări ale energiei psihice care pot fi măsurate prin efectul lor asupra elementelor afective. Acest lucru este cel mai important în isterie, unde procesul de "conversie" creează simptome prin transformarea unei cantităţi de impulsuri mentale în inervaţii somatice.

Primele examinări psihanalitice şi încercările de tratament au fost făcute cu ajutorul hipnotismului. Ulterior, acest lucru a fost abandonat şi lucrarea a fost efectuată prin metoda "asociaţiei libere", pacientul rămînînd în starea sa normală. Această modificare a avut avantajul de a permite ca procedura să fie aplicată unui număr mult mai mare de cazuri de isterie, precum şi altor nevroze şi, de asemenea, persoanelor sănătoase. Dezvoltarea unei tehnici speciale de interpretare a devenit totuşi necesară pentru a trage concluzii din ideile exprimate de persoanele investigate. Aceste interpretări au stabilit cu certitudine că disocierea psihică este menţinută în întregime de "rezistenţe interne". Concluzia pare a fi justificată, prin urmare, că disocierea a provenit din cauza unui conflict intern, care a dus la "refularea" impulsului subiacent. Pentru a depăşi acest conflict şi astfel a vindeca nevroza, este necesară intervenţia călăuzitoare a unui medic antrenat în psihanaliză.

În plus, s-a demonstrat că este adevărat, în general, că în toate nevrozele simptomele patologice sunt într-adevăr produsele finale ale unor astfel de conflicte, care au dus la "refularea" şi "disocierea" a minţii. Simptomele sunt generate de mecanisme diferite: (a) fie ca formaţiuni care se substituie forţelor refulate, fie (b) ca compromisuri între forţele refulante şi cele refulate sau (c) ca formaţiuni de reacţionale şi de protecţie împotriva forţelor refulante.

Cercetările au fost extinse în continuare asupra condiţiilor care determină dacă conflictele psihice vor duce sau nu la "refulare" (adică la disocierea cauzată în mod dinamic), deoarece este de la sine înţeles că un conflict psihic poate, de asemenea, să aibă un rezultat normal. Concluzia obţinută prin psihanaliză a fost că astfel de conflicte erau întotdeauna între instinctele sexuale (folosind cuvîntul "sexual" în cel mai larg sens) şi de dorinţele şi tendinţele restului eului. În nevroze, instinctele sexuale sucombă "refulării" şi constituie astfel cea mai importantă bază pentru geneza simptomelor, care pot fi considerate, în consecinţă, înlocuitori ai satisfacţiilor sexuale.

Munca noastră cu privire la problema dispoziţiei faţă de afecţiunile nevrotice a adăugat factorul "infantil" la cele somatic şi ereditar, pînă acum recunoscute. Psihanaliza a fost obligată să urmărească viaţa mentală a pacienţilor pînă în copilăria timpurie şi s-a ajuns la concluzia că inhibiţiile dezvoltării mentale ("infantilisme") prezintă o dispoziţie pentru nevroză. În special, am învăţat din cercetările noastre despre viaţa sexuală că există într-adevăr ceva de genul "sexualitatea infantilă", că instinctul sexual este alcătuit din mai multe componente şi trece printr-un parcurs complicat de dezvoltare, al cărui rezultat, după multe restricţii şi transformări, îl constituie sexualitatea "normală" a adulţilor. Perversiunile obscure ale instinctului sexual care apar la adulţi par a fi fie inhibări ale dezvoltării, fixări sau dezvoltări unilaterale. Astfel, nevrozele sunt negativele perversiunilor.

Dezvoltarea culturală impusă omenirii este factorul care necesită restricţiile şi represiunile instinctului sexual, fiind cerute sacrificii mai mari sau mai mici conform constituţiei individuale. Dezvoltarea este dificilă chiar şi cînd se impune în chip delicat, şi se pot produce tulburări (fie din cauza constituţiei individuale, fie a incidentelor sexuale premature), lăsînd în urmă o dispoziţie faţă de viitoarele nevroze. Asemenea dispoziţii pot rămîne inofensive dacă viaţa adultului se desfăşoară în mod satisfăcător şi fără turbulenţe; dar ele devin patogene dacă condiţiile de viaţă mature interzic satisfacerea libidoului sau au prea mari cerinţe privind suprimarea lui.

=> Citeşte urmarea