Despre carenţele psihanalizei aplicate
şi suficienţa interpretării

de Jean Chiriac

Cînd vorbim de psihanaliză aplicată de gîndim în primul rînd la lucrările de început ale lui Freud. Şi din ele, desigur, la Delir şi vise în Gradiva de Jensen. Ne impresionează uşurinţa sau măiestria cu care Freud manipulează visele şi credem că psihanaliza poate stoarce adevărul (psihic) chiar şi din operele de artă. Mai departe, ne spunem că, evident, trebuie să o facă cu aceeaşi îndemînare şi cînd abordează alte domenii ale creaţiei umane: religiile, credinţele, miturile, societatea, politica, etnologia, folclorul, şi lista poate continua la infinit.

Totuşi este necesar să facem o precizare: cînd aplicăm cercetarea psihanalitică la aceste domenii care nu au nimic comun cu nevroza şi psihopatologia în general nu o facem ca şi cum am dispune de o metodă infailibilă, o metodă a metodelor, descoperită de psihanaliză şi care nu poate fi combătută. Psihanaliza nu dispune de aşa ceva (deşi s-a crezut că da). Psihanaliza nu oferă decît o sumă de observaţii colectate în activitatea clinică din care, uneori, a extras teorii cum ar fi cea a complexului lui Oedip care este nucleul nevrozelor. Acest Oedip există universal în psihicul indivizilor, indiferent de cultură şi situare geografică. Acest Oedip răspunde de modulaţiile pe care investiţiile libidinale le suportă. Totuşi aplicarea teoriilor legate de complexul lui Oedip se izbeşte de chestiuni dificile legate de ajustarea interpretării.

Am citat recent pe blog (https://psihanalizainfo.wordpress.com/2010/08/27/cioran-si-psi hanalistul) un caz relatat de Cioran în aforismele sale în care o explicaţie psihanalitică a unui accident care se putea sfîrşi rău a lăsat de dorit. Am adăugat explicaţiile mele şi ţin totuşi să remarc că nici acestea nu trebuie luate ca garantate 100%.

Ce se întîmplă de fapt? Cînd avem de-a face cu un caz concret, un traumatism sau act ratat ne putem permite o evaluare psihanalitică numai dacă avem detalii precise. Aceste detalii, cînd e vorba de un pacient provin de la subiect. Sunt aşa zisele asociaţii libere.

La fel procedăm cu visele - şi acolo, dacă vrem să le interpretăm psihanalitic, apelăm la ajutorul visătorului, la asociaţiile sale. Cine a citit fie şi numai visele publicate în revista de psihanaliză OMEN sau pe site, a văzut în ce mare măsură un vis nu poate fi interpretat liber, fără ajutorul visătorului. Desigur că acest aspect esenţial nu îi intimidează pe cei care vor cu tot dinadinsul să facă din teoriile psihanalitice un soi de formulă magică ce poate explica orice. Din nefericire, această mentalitate se aplică şi în cazul tratării psihanalitice a domeniilor extraclinice citate mai sus.

Lucrînd asupra miturilor, de pildă, se conchide că cutare mit este semnul complexului lui Oedip şi nimic mai mult. Cutare zeu îşi înghite fiii? - iată un versant al complexului. Sau fiii zeului îşi castrează tatăl? - trebuie să fie tot complexul oedipian. Invidia fiului sau a tatălui, lupta dintre cei doi pentru adjudecarea mamei constituie trama complexului definit de Freud însuşi.

Totuşi, lucrurile nu sunt atît de simple deoarece miturile aduc informaţii legate de cosmogonie şi antropogonie - dar şi multe altele legate de moarte, eroare şi pedeapsă. Ele pot imita dramele psihologice ale umanităţii (complexul lui Oedip, de exemplu) dar nu se limitează la ele. A explica cosmogonia prin complexul lui Oedip, sau a reduce explicaţiile mitice la acest complex, este dovada că analistul nu deţine cunoştinţe suficiente despre natura umană sau/şi despre funcţia şi propagarea miturilor etc.

Altfel spus, dacă atunci cînd abordăm un caz de nevroză apelăm la ajutorul nevroticului care ne ajută cu asociaţiile lui - nu văd de ce nu am proceda cu aceeaşi rezervă şi delicateţe atunci cînd analizăm domenii ale creaţiei umane.

În mitul creştin de pildă omul este creat de Dumnezeu într-o formă androgină. El este Adam care tradus înseamnă "pămînt" sau "lut", adică o substanţă sau materie primordială care participă la creaţie. Într-o fază ulterioară, din "el" - entitatea androgină - se extrage femeia sau femeiescul, Eva. "Eva" se traduce prin "viaţă".

E greu de conciliat această viziune cu teoriile explicative ale psihanalizei. Putem vedea în Dumnezeu imaginea Tatălui, dar crearea omului androgin ne intrigă. Mitul androginului este universal şi nu putem avea o perspectivă coerentă asupra lui decît dacă ne referim la raportul animus-anima (1) din psihologia analitică. Altfel spus, bărbatul are o componentă anima a personalităţii sale care este femininul din el. Acest feminin acoperă aria sentimentelor şi trăirilor emoţionale, care nu sunt compatibile cu raţiunea (animus) logică. În perspectiva jungiană omul complet este cel care asimilează anima în aşa fel încît ea devine o parte integrantă din personalitatea lui.(2) Acest fapt echivalează cu o confruntare cu inconştientul şi o realizare a sinelui, a totalităţi psihice.

În fine, psihanaliza aplicată - pentru că nu are de-a face cu persoane în carne şi oase, şi nu pune astfel problema delicată a rezultatelor clinice - este mult mai seducătoare decît cea terapeutică. Cu preţul cîtorva cărţi citite aiurea oricine poate emite apoi judecăţi psihanalitice asupra creaţiilor umane, fără a se teme de contrazicerea realităţii.

Este un joc cvasi-intelectual, cam ca la rebus, în care înlocuim anumiţi termeni definiţi, cu alţii - diferenţa este că termenii de înlocuire, din psihanaliză, nu sunt nici ei mai expliciţi prin ei înşişi. Satisfacţia provine din constatarea că ai cunoştinţele care să includă termenii folosiţi.

Note:
1. În termeni freudieni, poate fi vorba de constituţia bisexuală a individului. Fiecare individ poartă în sine caracterele sexuale secundare ale celuilalt sex. Deşi greu de demonstrat, o asemenea teorie poate avea pretenţia de a explica androginia şi mitul naşterii androgine.

2. La femeie, se pune problema integrării animus-ului. Mai multe despre arhetipuri, la Jung aici.