Citeam
o știre pe Hotnews care începea cu cuvintele "Ghidul demnitarului șpăgar" dar am greșit și în loc de "ghid" am citit "ghinion", adică "Ghinionul demnitarului șpăgar". Din articolul propriu-zis n-am
aflat decît că cutare mahăr cercetat de DNA a fost interceptat în public în timp ce-și făcea aranjamentele oneroase. Articolul în sine nu m-a impresionat și, de fapt, nu l-am citit pînă la capăt. Este evident însă că
eroarea mea de lectură pare cumva să-l justifice pe corupt: dacă a fost prins este pentru că a avut ghinion.
Analiza actului ratat mi-a reamintit însă părerea pe care am expus-o de multe ori, că toți românii
fură. În orice caz un foarte mare număr de români fură sau ar fura dacă ar avea ocazia. Furtul este un soi de tradiție care s-a amplificat în anii ceaușismului iar acum a căpătat proporții. În fond, DNA ar trebui să
aresteze cam toată clasa politică și demnitarii din administrația centrală sau locală...
Iată ideea: dacă toți fură și nu sunt prinși, atunci cel care e prins este pentru că a avut ghinion - cam cum se întîmplă cînd
treci strada pe roșu și te oprește polițistul de la circulație tocmai pe tine ca să te amendeze. Tu răspunzi indignat: "Dar ce, numai eu trec pe roșu?" Și apoi nu se poate să nu te gîndești că ai avut ghinion. Asta te
apără de nevoia de a avea explicații cu supraeul etic care îți cere socoteală. Poți conchide liniștit: "Nu sunt vinovat că am trecut pe roșu, ci sunt ghinionist că m-au prins!"
Așa se judecă și în lumea mai largă a
"clienților" DNA. Dacă ești prins, este pentru că ai avut ghinion (atunci cînd nu te-a turnat careva ca să se răzbune sau să-ți facă rău). Ideea de furt, de act condamnabil, este înăbușită de revolta împotriva
ghinionului sau a trădării. Te poți apăra împotriva acuzelor sau împotriva propriei conștiințe spunîndu-ți că ai avut ghinion. Asta te face să te simți în continuare normal, fără pată, și să eviți sentimentul de
vinovăție.
Practica pe scară largă a acestui