Omul acordat la realitate - de la minus extrem, la mai puţin minus

Am văzut recent un film românesc cu mesaj patriotic. Un film din multele care arătau la ordin viaţă în fabrici sau pe ogoare cu personaje parcă din basme şi multă morală. În filmul acesta, nu-mi amintesc titlul, era vorba despre un director de şantiere, de viaţa lui ca director şi om căsătorit. Desigur că era un soi de supraom, cu foarte multe abilităţi, puţine slăbiciuni şi alea justificate, care mai bea, rar ce-i drept, cîte un pahar. Nu era greu de văzut în acest personaj o proiecţie a perfecţiunii etice acordate la cerinţele partidului - nu ştiu dacă muncitoresc sau comunist.

Filmele de acest gen se turnau cu zecile, mai exact excluzînd filmele istorice, care şi ele aveau trimiteri la zilele recente, erau majoritare. Rolul lor: să instruiască, să educe etc.

Ce am remarcat însă la acest film care, ca producţie, nu avea calităţi - imagine, sunet, montaj, jocul actorilor -  este suma de însuşiri admirabile ale omului din vîrful ierarhiei. Omul care într-un fel sau altul ar trebuie să existe în orice societate: şef ierarhic dar modest, înţelegător cu cei de jos, mărinimos, cu iniţiatică, care îşi asumă răspunderi şi riscuri, care "pune osul", cum se zice. Lăsînd la o parte experienţa cu comunismul real, din afară un asemenea om trebuie să placă. Şi probabil că place.

Dar filmul rămîne desigur o simplă utopie. Omul descris de film nu a existat niciodată în societatea românească, fie ea comunistă sau post-comunistă. Poate de aia şi place - pentru că nu este verosimil. Este o pură ficţiune.

Am găsit, dacă vreţi, calităţi care îl apropie de omul religios - care nici el nu există ca atare, viu, în societate - mai exact de omul pe care îl plămădeşte religia. Omul uman, just cu ceilalţi, gata să accepte şi slăbiciunile, omul perfect croit pentru a restaura timpul social după un model suprem, anterior (în Biblie este Adam înainte cădere).

Pare de necrezut dar omul comunist era acest om religios, însă fără credinţă în Dumnezeu. Ateu. Fidel însă partidului şi programului său, patriot, gata de sacrificiu (în film soţia personajului locuia la Bucureşti în timp ce el trăia pe şantier şi nu aveau ocazia să se vadă deşi el o iubea nespus...).

Nu ştiu dacă lumea mergea să vadă asemenea filme - mă îndoiesc. Poate dacă erau proiectate la căminul cultural şi cu prezenţa obligatorie. Totuşi îmi imaginez jena pe care o vor fi simţit spectatorii comparînd modelul cinematografic cu realitatea. Ceva interior le va fi şoptit: ăsta nu e real!

Reabilitarea omului, a societăţii (mă gîndesc la societatea de azi) nu se face doar prin imagine, reclamă, mass-media şi conferinţe publice. E nevoie de ceva mai mult - de autenticitate. De bun simţ. Iar bun simţ înseamnă  nu să speri la ce nu se poate, ci să croieşti din ce există. Ideologia comunistă era mult prea optimistă crezînd în transformarea omului peste noapte, din egoist în altruist. Ideologia noastră trebuie să pornească de la minusul extrem, real, şi să conceapă un minus mai puţin minus... Despre plus nici vorbă!

PS Am observat că editorialul anterior despre depresie nu prea a avut cititori. Recunosc că mă miră - să ai informaţii de prima mînă despre acest flagel psihic şi să nu profiţi!!! Dar asta îmi sugerează şi o anumită indiferenţă sau lene de a te implica în propria ta viaţă. Prea mult îi laşi pe alţii să te mînuiască. Şi, în sensul concluziei de mai sus, minusul este în fapt un soi de nihilism, de auto-negare. Şi de aici nu cred că se mai construieşte nimic.

--
Material de Jean Chiriac
August 2014