Psihologia indiferentismului la români

Copiii sînt interesaţi de mediu în funcţie de gradul de stimulare pe care îl manifestă exteriorul dar mai există şi un alt aspect: funcţia de explorare sau dorinţa de a cunoaşte (epistemofilia). Sigur că stimulările senzoriale primează şi chiar se împletesc cu setea de a şti. Totuşi, dorinţa de a şti poate exista singură şi impulsiona copilul să investigheze, asta dacă nu cumva părinţii foarte "grijulii" o stăvilesc cu "bune intenţii".

La adult, funcţia de a şti nu dispare dar capătă o expresie mai conturată şi nu difuză ca la copil. În plus se accentuează o altă funcţie, aceea a sentimentului că mediul social (şi existenţial) este static, şi introduce un soi de obişnuire cu stimulii şi, de aici, o senzaţie de neplăcere.

În viaţa de zi cu zi, adultul trebuie să învingă neplăcerea monotoniei pentru a munci, a crea relaţii şi a susţine altele mai vechi etc. Ideea de obligaţie, de datorie sau aceea de responsabilitate domină raportul său plăcere-neplăcere cu mediul. Altfel spus, adultul continuă o activitate monotonă nu pentru că aceasta îl excită ci pentru că trebuie...

Există însă situaţii cînd acest "trebuie" se atenuează pînă la dispariţie şi o dată cu dispariţia apare indiferenţa faţă de mediu, de "trebuie" şi de alte procese care decurg din interacţiunea mediu-necesitate-obligaţie.

În viaţa noastră politică, caracterizată printr-un conflict deschis toţi-împotriva-tuturor, şi mai ales fără finalitate - creşterea nivelului de civilizare, a nivelului de trai, confortul, locuri de muncă etc. - prezenţa adultului angajat este din ce în ce mai mică. Să luăm exemplu mişcării sindicale care practic este moartă la noi. Să luăm exemplul situaţiilor tipice (TVA 24%, micşorarea salariilor, mărirea taxelor) care impuneau revolta socială la scară (ca în ţările zise civilizate) şi care nu au trezit decît un interes marginal.

Indiferenţa românului faţă de tot ce este politic şi implicit absenţa sa vizavi de tot ceea ce ar trebuie să-l intereseze este un fapt cert, deplîns de specialişti şi de publicul larg chiar. Explicaţia ar fi, aşa cum am zis deja, sterilitatea mesajului politic şi mai ales ineficienţa în această sferă. Dar mai e ceva specific, local. Într-o societate insuficient sudată, coagulată, unde legea nu este un "trebuie-să", fiecare se descurcă individual. Din sentimentul extrem de viu al descurcării pe cont propriu decurge şi indiferentismul politico-social al majorităţii românilor.

În mod cert, cei care nu sunt implicaţi direct în viaţa de partid - deci nu au iluzia participării la o elită care impune militantism - sunt cei mai detaşaţi atunci cînd problemele colective presează şi impun reacţii sincrone dinspre opinia publică. Această detaşare * este o otravă socială căci ea permite elitelor conducătoare să manevreze fără scrupul şi angajament problemele sociale de interes general.

Din nefericire, nu vedem o soluţie la această stare de fapt - în nici un caz o soluţie globală.

--
* Cineva, care vizitase China şi fusese impresionat de "detaşarea chineză", îmi spunea că aceasta seamănă izbitor de mult cu cea românească. Numai că premizele nu sunt aceleaşi: la chinezi, filozofia interiorizată, orientală, explică de ce, pe cînd la noi o nouă sau de fapt veche etică a indiferentismului se substituie. Românul nu este senin în faţa agitaţiei cotidiene, ca orientalul, ci se manifestă foarte practic, dar pe cont propriu.

--
Material de Jean Chiriac