Psihanaliza > Editorial

Psihoterapie, spovedanie și disociere mintală

Recent am asistat la o discuție despre asemănări și diferențe dintre psihoterapie și practica spovedaniei în biserica ortodoxă. Discuția era găzduită de televiziunea Trinitas (singura, de altfel, care dedică spațiu consistent problemelor actuale și ideilor forță). Invitatul emisiunii, un preot, arăta la un moment dat că există și asemănări între abordarea psihologică și cea religioasă a problemelor cu care ne confruntăm. Fără a se referi exact la psihanaliză - mai degrabă considerînd psihoterapiile de îndrumare - preotul a arătat care sînt pașii și speranțele persoanei nevrotice. Un om blocat merge la psihoterapeut și i se spune că trebuie să sc himbe strategia de viață, de acțiune pentru a ieși din blocaj. El găsește o cale de a interacționa cu lumea, cu ceilalți.

La fel și la spovedanie. Și acolo omul blocat este invitat să înțeleagă că blocajul său este fructul acțiunii greșite. În plus, față de abordarea psihoterapeutică, credinciosului i se reamintește că este iubit și ajutat de Dumnezeu. Dacă el se plînge că nu iubește și nu e iubit, mai zicea preotul, la biserică află că Dumnezeu îl iubește și este îndrumat să iubească și el pentru a se împlini. Pe scurt, ce oferă biserica prin taina spovedaniei este relația sau acordul cu Dumnezeu care, evident, lipsește în psihoterapie.

Nici nu ar putea fi altfel. Deși există și psihoterapeuți cu afinități religioase, sau psihoterapii care se inspiră direct din practicile mistice, în general psihoterapia este atee. Ea apare ca atare în urmă secularizării din ce în ce mai pronunțate. Dacă acest aspect poate fi considerat o carență majoră las la latitudinea experților să evalueze.

Ce vroiam să adaug este un fapt deloc minor. Pacientul sau credinciosul de azi nu mai seamănă cu cel de ieri. Disocierea mintală generală - impusă de moduri și stiluri de viață contradictorii - pune o frînă decisivă acțiunii pozitive a psihoterapiei și mai ales a "terapiei" religioase. Cum se exprimă această disociere faptic? Este exact ceea ce acuza la un moment dat o persoană religioasă: creștinismul nu oferă nu mod de viață (e drept că nici psihoterapia). Adică, mergi la biserică, te spovedești, te împărtășești dar cînd ieși în lume începi să te porți ca un om obișnuit, fără credință, contrar preceptelor morale religioase. (1) E vorba așadar de o viață dublă pe care o duce nu numai creștinul dar și ateul care alege psihoterapia. Această dedublare impusă de roluri, funcții și moduri de acțiune contradictorii face atît psihoterapia cît și mai ales religia să fie ineficiente.

Voi reveni la subiectul disocierii în editorialul viitor, cînd voi oferi un extras din car tea publicată de noi - Exilul interior - care descrie exact această nouă realitate umană în societatea actuală.

Note:
1. Cursurile de religie din școli crează și ele rupturi și discontinuități la nivel moral și mintal. Declarația unui psiholog școlar nu ne surprinde: multe cazuri de adolescenț i cu probleme religioase; adolescenți înspăimîntați de poveștile religioase în acest efort uriaș de î ndoctrinare religioasă . La care replica profesorului de religie este: Eu nu știu ce e în mintea lor!

--
Material de Jean Chiriac

Home | Psihanaliza | Cursuri | Articole

 Asistență 24x24 | Forum | Blog

Contact

© 1998-2023, AROPA. Toate drepturile rezervate.

logo aropa