Psihoterapie, spovedanie
şi disociere mintală

Recent am asistat la o discuţie despre asemănări şi diferenţe dintre psihoterapie şi practica spovedaniei în biserica ortodoxă. Discuţia era găzduită de televiziunea Trinitas (singura, de altfel, care dedică spaţiu consistent problemelor actuale şi ideilor forţă). Invitatul emisiunii, un preot, arăta la un moment dat că există şi asemănări între abordarea psihologică şi cea religioasă a problemelor cu care ne confruntăm. Fără a se referi exact la psihanaliză - mai degrabă considerînd psihoterapiile de îndrumare - preotul a arătat care sînt paşii şi speranţele persoanei nevrotice. Un om blocat merge la psihoterapeut şi i se spune că trebuie să sc himbe strategia de viaţă, de acţiune pentru a ieşi din blocaj. El găseşte o cale de a interacţiona cu lumea, cu ceilalţi.

La fel şi la spovedanie. Şi acolo omul blocat este invitat să înţeleagă că blocajul său este fructul acţiunii greşite. În plus, faţă de abordarea psihoterapeutică, credinciosului i se reaminteşte că este iubit şi ajutat de Dumnezeu. Dacă el se plînge că nu iubeşte şi nu e iubit, mai zicea preotul, la biserică află că Dumnezeu îl iubeşte şi este îndrumat să iubească şi el pentru a se împlini. Pe scurt, ce oferă biserica prin taina spovedaniei este relaţia sau acordul cu Dumnezeu care, evident, lipseşte în psihoterapie.

Nici nu ar putea fi altfel. Deşi există şi psihoterapeuţi cu afinităţi religioase, sau psihoterapii care se inspiră direct din practicile mistice, în general psihoterapia este atee. Ea apare ca atare în urmă secularizării din ce în ce mai pronunţate. Dacă acest aspect poate fi considerat o carenţă majoră las la latitudinea experţilor să evalueze.

Ce vroiam să adaug este un fapt deloc minor. Pacientul sau credinciosul de azi nu mai seamănă cu cel de ieri. Disocierea mintală generală - impusă de moduri şi stiluri de viaţă contradictorii - pune o frînă decisivă acţiunii pozitive a psihoterapiei şi mai ales a "terapiei" religioase. Cum se exprimă această disociere faptic? Este exact ceea ce acuza la un moment dat o persoană religioasă: creştinismul nu oferă nu mod de viaţă (e drept că nici psihoterapia). Adică, mergi la biserică, te spovedeşti, te împărtăşeşti dar cînd ieşi în lume începi să te porţi ca un om obişnuit, fără credinţă, contrar preceptelor morale religioase. (1) E vorba aşadar de o viaţă dublă pe care o duce nu numai creştinul dar şi ateul care alege psihoterapia. Această dedublare impusă de roluri, funcţii şi moduri de acţiune contradictorii face atît psihoterapia cît şi mai ales religia să fie ineficiente.

Voi reveni la subiectul disocierii în editorialul viitor, cînd voi oferi un extras din car tea publicată de noi - Exilul interior - care descrie exact această nouă realitate umană în societatea actuală.

Note:
1. Cursurile de religie din şcoli crează şi ele rupturi şi discontinuităţi la nivel moral şi mintal. Declaraţia unui psiholog şcolar nu ne surprinde: multe cazuri de adolescenţ i cu probleme religioase; adolescenţi înspăimîntaţi de poveştile religioase în acest efort uriaş de î ndoctrinare religioasă. La care replica profesorului de religie este: Eu nu ştiu ce e în mintea lor!

--
Material de Jean Chiriac