Ideologia medicală şi psihanaliza

Ideologia medicală mecanicistă modernă explică de ce psihanaliza nu mai este eficientă

Ideologia medicală se schimbă pe zi ce trece. Din ce în ce mai mult pacientul este privit ca un mecanism static, o maşină, care trebuie testată şi asupra căreia se emit diagnostice. Din ce în ce mai mult opinia pacientului este ignorată. Boala devine un soi de malfunction şi este tratată aşa cum tratezi defecţiunea la automobilul propriu.

Ceea ce caracterizează poziţia pacientului în medicina de azi este aşadar o absolută pasivitate - neparticipare la actul terapeutic. Pacientul aşteaptă totul din afară, ca un fel de soluţie absolut efectivă care să-i restabilească starea de sănătate în mod automat.

O asemenea viziune nu este favorabilă aplicării psihanalizei. (1)

În psihanaliză, pacientul este activ. El trebuie să se implice în terapie. El este principalul subiect şi tot el oferă informaţiile cele mai precise privind problemele sale.

Pacientul este cel care vorbeşte despre problemele sale, în mod liber, fără nicio constrîngere exterioară(2), în timp ce analistul asistă cu detaşare, intervenind cînd şi cînd cu observaţiile sale(3).

Această modalitate specifică de terapie în psihanaliză este absolut incompatibilă cu cea a medicinei moderne. Am putea spune chiar că se află în opoziţie. Iar această opoziţie explică de ce pacienţii noştri au mari dificultăţi în a înţelege rolul lor în terapie.

Aşteptînd totul de la analist, ei sunt total descumpăniţi atunci cînd sînt invitaţi să vorbească liber. Mai întîi pentru că nu au fost obişnuiţi să se exprime vizavi de suferinţa lor, în al doilea rînd, pentru că nu înţeleg la ce foloseşte vorbirea liberă.

Psihanaliza nu poate funcţiona în mediile dominate de ideologia medicinei moderne. Ori, cum această ideologie tinde să se impună cu desăvîrşire(4), universal, ne întrebăm ce mai poate face psihanaliza?

Dacă încercăm o comparaţie între ideologia mecanicistă în medicină şi spovedania în biserica ortodoxă, observăm că spovedania, care îşi asumă şi efecte terapeutice, este mult mai versatilă.

Cel care se spovedeşte vorbeşte liber despre problemele sale iar preotul interacţionează sugerînd şi remedii (evident religioase, dar nu numai).

Ce vreau să spun este că credinciosul nu este automat 'diagnosticat", că el trebuie să-şi prezinte "cazul".

În medicina modernă, a dispărut şi ceea ce se numea "interviu", adică o informare a medicului din prima sursă care este pacienttul invitat să vorbeasccă. Acesta din urmă nu mai are nimic de spus!

De ce? În parte şi pentru că medicul, azi, e văzut ca un fel de poate toate-ştie toate, un supraom cu puteri magice!

De ce şi cum s-a ajuns aici poate fi subiectul unui alt articol.

--
Articol de Jean Chiriac