Compasiune sau iubire de sine?

Citesc aiurea într-un material voit psihologic că individul trebuie sa se iubească pe sine sau şi pe sine. În acest sens, se spune în articol, trebuie să ai compasiune pentru tine însuţi. Nu am citit mai departe căci m-am oprit la aceste idei: necesitatea iubirii de sine şi compasiunea faţă de sine.

Sunt ele identice? Nu.

Iubirea de sine nu este identică cu compasiunea faţă de tine. În compasiune există un soi de indulgenţă, înţelegere (milă) ca faţă de un om tarat sau mai puţin dotat, poate un ins stîngaci, care calcă în străchini sau faţă de copii (care nu ştiu) etc. Deci este o relaţie de iubire care se stabileşte între insul normal şi acela puţin alterat sau imatur. Dacă ai compasiune faţă de tine este pentru că te vezi cumva în ipostaza celui neîmplinit, neisprăvit sau imatur. Deci compasiunea presupune în acest caz un stadiu iniţial de auto-învinovăţire, de dezacord cu sine pentru că supraeul te vrea perfect şi tu realizezi că nu eşti astfel. Majoritatea oamenilor când se văd critic se văd imperfecţi, re-ajustabili sau re-educabili; unii au inventat în acest sens o expresie bizară, dar care are sens în context: reinventare.

Este lesne de înţeles că o privirea critică de acest gen faţă de sine nu echivalează cu iubirea despre care vorbeam la început.

Iubirea de sine - narcisismul - este total altceva. Te iubeşti atunci cînd te vezi buricul pămîntului, adică insul cel-mai-cel, super dotat, primul în toate, un model pentru toţi semenii etc. Deci puţin cam ca în cazul megalomanului (mania grandorii) care nu-şi încape în pene chiar şi atunci cînd tot ce realizează se rezumă la un rol social minor. Magalomania este prezentă la mulţi oameni fără a fi neapărat patologică. Sau poate apărea ca o compensare a complexului de inferioritate (de obicei sexuală). Megalomania apare, în fine, în paranoia şi atunci e nevoie de doctor.

Ce vreau să spun este că adevărata iubire de sine de care individul are nevoie este asemănătoare cu megalomania - în limitele normale. Compasiunea implică mai degrabă un complex de inferioritate morală sau fizică care poate conduce uneori la disperare, auto-dezamăgire sau chiar depresie.

În fine, se înţelege că nu putem confunda compasiunea faţă de sine însuşi cu iubirea de sine. Totuşi, nu e mai puţin adevărat că pentru sănătatea noastră psihică, atunci cînd ne credem taraţi, e bine să arătăm puţină auto -compasiune. Nu are de ce să strice dacă altă cale de a ne valoriza singuri nu există.

--
Articol de Jean Chiriac