Psihanaliza - Editorial
Este a nu ştiu cîta oară cînd aflu cu surprindere că formare (în psihanaliză) este egal masterat sau că şcoala de vară de psihanaliză este formatoare. Aberaţii de acest gen ies din gura unor persoane de la care am putea avea pretenţii. Înţeleg cînd eşti proaspăt absolvent şi nu prea ai de ce să te agăţi, nu ştii încotro bate vîntul dar eşti împăcat că ai diploma. Dar chiar şi aşa nu înţeleg cum poţi crede, cît de naiv trebuie să fii, că formarea în psihanaliză se face aşa, peste noapte! Dacă ai învăţat ceva la cursuri nu se poate să nu fi aflat că psihanaliza nu este doar un vocabular de cuvinte ciudate şi teorii care mai de care mai stranii. Trebuie să fi aflat totuşi că formarea psihanalitică este un proces complicat, dificil, care include multe, foarte multe aspecte din care semnalez două: chemare (adică talent) şi foarte multă muncă cu tine însuţi (mai numită şi psihanaliză didactică). Munca asta cu tine te ajută să identifici cuvintele acelea încîlcite din dicţionar şi mai ales teoriile pe care le credeai bizare! Dacă lucrai cu tine aflai cu stupoare că: 1. Teoriile psihanalitice sînt confirmate de realitate; 2. Confruntarea cu inconştientul propriu este hotărîtoare pentru a învăţa cum se face şi de ce se face în psihanaliză; 3. Abordarea psihanalitică nu este asemănătoare cu nimic altceva şi deci nu poate fi aproximată (nu ai nicio garanţie că studiind psihologia academică devii automat şi psihanalist). Nu ai studiat psihanaliza, nici n-ai citit nimic despre ea, dar iată că brusc te-ai gîndit, D-zeu ştie de ce, că n-ar fi rău să te formezi (şi) în psihanaliză - te interesezi în stînga-dreapta şi afli de un masterat. Îţi freci mîinile bucuros: e ca şi luat! Mai afli că cutare societate care se cheamă de psihanaliză ţine nişte cursuri, şcoala de vară, aşa, cîteva zile, din care ieşi poate şi cu puncte. Ţi-ai făcut un calcul simplu: masteratul + cursurile alea = psihanalist cu acte-n regulă. Te surprinde neplăcut cînd afli de la mine că cu aceste achiziţii nu ştii nimic şi nu poţi nimic, nici măcar să dai bună ziua viitorului pacient (pentru că şi de asta, de salut, depind multe în practică). Mă întreb: în cazul în care vei avea neşansa să-ţi intre un pacient în cabinet, ce vei face? De unde vei începe? Îl inviţi pe divan şi te aşezi în spatele lui apoi îi sugerezi să-ţi vorbească liber? Să zicem că faci aşa, iar el îţi vorbeşte liber, îţi garantez că nu-ţi foloseşte la nimic. Nu ştii ce să faci cu ceea ce afli decît, poate, cam ce au făcut şi alţii ca tine: să pui etichete. Să-i zici pacientului, hodoronc-tronc: "Domnule d-ta ai complex Oedip". Sau: "Dumneata o ai cu angoasa de castrare!" Cam la asta te duc "studiile" tale făcute superficial. Există oameni care, cu talent, reuşesc să înţeleagă dedesubturile unui caz nevrotic - am cunoscut asemenea persoane - totuşi ele se limitează la atît. Nu pot merge mai departe, spre tratament, pentru că nu ştiu cum. Lucrurile nu se îmbunătăţesc cu pacientul dacă îi spui ce ştii tu despre el. Dimpotrivă! Ar putea ieşi totul pe dos. Ele nu se îmbunătăţesc nici dacă eşti bun la sfaturi (ceea ce nu mai e psihanaliză). Sfaturi a primit şi de la familie, prieteni, de la preot, şi degeaba. Mai e nevoie de ceva... Nu înţeleg cum poţi crede că formarea e o treabă facilă. Ceva-ceva totuşi înţeleg: la români, cu sau fără studii, psihicul e o chestie minoră la care se pricepe oricine. E mai grav cînd te doare burta, de exemplu, decît atunci cînd te urmăreşte o idee fixă - că persoana dragă va muri subit, de exemplu. De burtă te temi pentru că e ceva palpabil - de gîndul obsesiv, nu. Poţi trăi cu el pentru că nu e ceva grav, ceva care să te alarmeze. E doar un gînd! Această concepţie ţine de un materialism gros, retrograd. O găsim peste tot şi, culmea, chiar şi la persoanele cu studii! -- |
