Cultul maşinii la români

Cultul românului pentru maşina proprie este fără îndoială un simptom. El merge să-şi sfinţească maşina, se aglomerează în trafic numai pentru că vrea să o plimbe, iese cu ea oriunde şi dacă ar putea sunt sigur că ar dormi cu ea noaptea. Românul este înfrăţit cu maşina ca şi Făt-frumos din poveste cu calul fermecat. Numai că relaţia simbolică din poveste nu împrumută semnificaţie relaţiei cu automobilul. Aici găsim altceva.

Pentru român maşina este este un marcăr social, un simbol al împlinirii. Maşina îl reprezintă, crede el, în ochii celorlalţi. Dacă are o maşină scumpă (chiar dacă la mîna a doua sau cumpărată în rate) românul este convins că se impune ca un model de ins ajuns, care se descurcă, unul care merită să stea în frunte într-un top al parveniţilor.

Deoarece mediile rurale, la noi, sunt ticsite de indivizi veniţi din cele rurale, ideea stranie - în fond - că poţi fi în frunte cu o maşină faină este explicabilă. Ţăranul, fie el incult sau cult, are mania acumulării - vitregiile istoriei explică, pe ici pe colo, de ce - din care face un semn distinctiv al deşteptăciunii. Dar o deşteptăciune care te remarcă, te impune.

Îmi amintesc că eram la înmormîntarea unei rude îndepărtate, la ţară, şi că un unchi mi-a spus următoarele privitor la sărăcia lucie a defunctului: "Era tare prost, săracu', nu-l ducea mintea". Adică prostia este legată de posesiuni, de avere - dacă ai avere eşti automat deştept şi oamenii trebuie să te salute cu respect, să te admire, să te invidieze.

Nu contează cum faci averea! Ideea de cinste, de care se face mare caz în mediile urbane, nu există decît aparent în rural. Mai degrabă acela care fură este descurcăreţ (nicidecum hoţ sau "hoţ" în sensul de şmecher), isteţ, "îi merge mintea" (din nou, deşteptăciunea!).

Maşina personală este marcăr social pentru că este un simbol al averii. Nu oricine îşi permite o maşină scumpă. Pe de altă parte, ca marcăr social maşina trebuie... plimbată. Adică, trebuie să o afişăm festiv, pretutindeni, chiar şi la biserică! La ce bun să ai maşină de lux dacă nu te vede nimeni cu ea? Maşina nu este o utilitate, ci un semn al superiorităţii şi invită (ar trebui!) la respect şi consideraţie.

Dacă eşti 100% orăşean şi nu crezi în valoarea de simbol a maşinii, asta îţi atrage oprobiul. Îmi amintesc cum i-am stîrnit dispreţul unui vechi prieten, ajuns în USA, care îmi spunea mîndru că are 3 maşini de lux. I-am răspuns că îl felicit, dar nu am prea mare pasiune pentru maşini şi că mă mulţumesc cu o banală Dacie de pe timpuri. Omul a luat-o drept o insultă: adică la ce bun să mai ai maşini de lux dacă treaba asta nu-i impresionează pe semeni?

"În Germania, îmi spunea cineva stabilit acolo de mult, rîdem de ăia cu BMW pentru că sunt parveniţi". "În general nu te gîndeşti că maşina te reprezintă în aşa mare măsură încît să devii un model, o persoană de seamă, un cineva, pentru că ţi-o permiţi."

Ca să închei, maşina este fără îndoială o parte a eului nostru, o excrescenţă narcisică, ceva care creşte firesc din noi o dată cu orgoliul fără limite şi de aceea indecent.

PS Cineva observa just că deşi preţul benzinei creşte în ritm ameţitor traficul în Bucureşti nu numai că nu diminuează ci sporeşte. Cred că am explicat parţial de ce.

PS2 Propun o nouă zicală: Spune-mi ce maşină ai şi-ţi spun cine eşti!

--
Articol de Jean Chiriac