Mai este nevoie de psihoterapie?

Am citit pe un blog despre experienţele unui psihiatru care induce artificial prin stimulări ale lobilor creierului stări şi impresii străine cobailor umani. El demonstrează astfel că dacă ştii, poţi să modifici starea sau mai precis opţiunea. Dacă insul este de pildă homosexual, el poate fi atras spre heterosexualitate prin intervenţia medicală, din afară.

Experimentul este oarecum convingător pentru că nu ştim cît durează în realitate acest efect "miraculos" al stimulării co rticale prin intervenţie din afară.

Totuşi, dacă mintea omului poate fi modificată cu uşurinţă prin procedee mecanice, medicale, ce rost mai are psihoterapia, psihanaliza? Dacă poţi modifica astfel propria autopercepţie şi comportament ul la ce bun să mai mergi la psihanalist? Să pierzi atîta vreme şi bani cînd poţi apela la serviciile psihiatrului şi peste noapte poţi benefici de o nouă identitate afectivă?

Mărturisesc că mi-am pus aceste întrebări în urmă cu nişte ani, cînd citeam despre credinţa lui Freud că maladiile mintale vor fi rezolvate pe viitor cu ajutorul tratamentului alopatic (Freud se pare că a sperat în ascuns că psihiatria va avea sorţi de izbîndă , în final).

Psihanaliza le pare multora ceva depăşit şi chiar imprecis, neconvingător - sînt critici care afirmă că Freud trata numai cazurile epocii sale sau că descoperirile sale îl reprezintă pe el, ca unitate individuală şi subiectivă, şi nu se pot aplica altora (ne amintim de Carl Jung care avea asemenea obiecţii, legate în principal de interesele eului , de cultură şi formare intelectuală).

Ne putem lăsa uşor furaţi de fascinaţia psihiatriei în expansiune - cu atît mai mult cu cît epoca noastră a făcut din munca ştiinţifică paradigmă. Totul se explică prin ştiinţă şi se reduce la o formulă ştiinţifică. Chiar viaţa unui individ este astfel aranjată încît atunci cînd este oferită ca exemplu să pară curgînd firesc, într-o direcţie sau alta, aproape că ai sentimentul că s-ar fi putut interveni uşor pentru a-i modifica reperele de bază.

O vedere ştiinţifică asupra psihologiei individului ne oferă însă o viziune simplificată la maximum - tot ce este neclar şi irelevant la prima vedere este pus la index sau tratat cu superficialitate ca fiind indus de factori de stress. Deşi nimeni nu ştie încă ce este stress-ul.

Şi totuşi, victoria perenă a ştiinţei, marşul ei infinit spre cunoaşterea totală este imposibilă în domeniul psihicului. Cei care cunosc psihologia somnului ştiu că stimuli provenind din afară - cum ar fi zgomotele, schimbările de te mperatură, senzaţiile diverse - sau dinăun tru, deci care nu fac parte din producţia de imagini şi impresii a visului, sînt şi ei integraţie în scenariul oniric ca şi cum ar fi produşi de travaliul visului.

Acest aspect relevat de analiza formării visului le scapă psihiatrilor noi şi partizanilor hiperoptimişti ai ştiinţei.

Într-adevăr curentul central al psihicului nostru nu este influenţat în mod hotărîtor de stimulările aleatorii care sunt însă incluse şi deformate pentru a-i servi.

Acest fenomen ciudat ne dă speranţe că psihanaliza rămîne soluţia problemelor noastre chiar şi în acest deceniu de "mari" cuceriri ştiinţifice.

Desigur că ar fi interesant să extindem observaţiile noastre şi să arătăm cum o anumită finalitate domină sau guvernează procesele mintale. Această finalitate este foarte puţin succesibilă de a ceda stimulărilor din afară, prin impulsuri electrice sau de altă natură, sau prin intermediul substanţelor halucinatorii etc.

--
Articol de Jean Chiriac