Despre ziua naţională şi ambivalenţa afectivă

După terminarea paradei militare de la 1 decembrie preşedintele Băsescu a luat decizia să se îndrepte spre masele de oameni care asistaseră la ceremonie. El a fost primit cu huiduieli şi invective - am reţinut  chiar un "trădătorule" strigat pe un ton arţăgos. Să ne mire această întîmplare, să ne indigneze?

Nu trebuie să ne mire. Un preşedinte nu are numai partizani, prieteni, admiratori, fani etc. În mod explicabil el are şi duşmani, critici, detractori etc. Şi asta cu atît mai mult cu cît el nu se arată rezervat în munca sa, ci se implică cu sugestii, convingeri şi autoritarism politic, sau chiar provoacă conştient reacţii acide.

Trebuie să ne indigneze întîmplarea de mai sus? Nicidecum. Un preşedinte nu are prestigiul şi morga unui rege, sacralitatea monarhului. În democraţie, sacralitatea  dispare şi este înlocuită de reputaţie. Această reputaţie poate fi bună sau rea. Ea poate inspira admiraţie sau dispreţ. Pe de altă arte, ceremonia însăşi, chiar dacă are o valoare socială specială - ziua României ĽEste pur şi simplu un  eveniment istoric care, chiar dacă a avut ecouri socio-economice, culturale etc. asupra României şi populaţiei ei, nu este un eveniment din seria celor sacre, în care se amestecă personaje sau instanţe mitice, din timpuri imemoriale, protoistorice. Prin urmare nu vedem de ce ar trebui să ne indigneze purtarea unor semeni are au ţinut să-şi arate dezacordul în mod zgomotos, ca la fotbal - la fel, o ceremonie sau spectacol public fără sacralitate!

Şi totuşi trebuie să ne mire comentariile din studioul TV al sociologului care crede că oamenii aceia trebuiau să respecte cu sfinţenie etica ceremoniei şi să nu-l atace pe preşedinte. De asemenea, comentariul prezentatoarei care era de părere, în aceeaşi notă, că avem de-a face cu un fenomen gregar, deşi nu se confirmă această ipoteză pentru că nu toată lumea a răspuns la fel instigaţiei agresive a gregarităţii - unii au dat mîna cu preşedintele, vizibil mişcaţi!

Dacă nu e vorba de gregaritate sau de cuminţenie (respect pentru ceremonialul public), ce să fie?

Propun să abordăm faptele din alt unghi. Este clar că orice adult cu simţ critic poate avea faţă de preşedinte - şi în special în contextul schiţat aici - o atitudine critică. Dar această atitudine firească este umbrită la unii dintre noi de altceva: o admiraţie nedeclarată şi fără limite faţă de persoana preşedintelui.

Ambivalenţa emoţională care merge de la ostilitate, la admiraţie fără limite, este parte din complexul Oedip şi marchează deopotrivă copiii de ambele sexe. Fiul doreşte să-şi înlocuiască tatăl eliminîndu-l fizic, pentru a dispune singur de mamă. El îşi inhibă însă sentimentele ostile de teama castrării (vezi complexul de castrare) şi parţial pentru că îşi adoră tatăl pe care îl admiră. Mai tîrziu ambivalenţa revine în contextul social dictat de prezenţa unui preşedinte, al instituţiei etc. - al unor factori impersonali care au însă o mare influenţă emoţională. Sentimentele de admiraţie, de astă dată faţă de preşedinte, sunt întunecate de ostilitatea critică. Dar critica cedează, este refulată, pentru a lăsa loc iubirii fără limite.

Ce se întîmplă cu sentimentele ostile? Ele nu pier - aşa cum ne-a demonstrat-o psihanaliza de atîtea ori - ci se transpun în alt context. Ele sunt proiectate asupra celor care îşi arată deschis dezacordul faţă de preşedinte. Aceia devin criticabili, pentru că nu sunt disciplinaţi, că nu au conştiinţă civică sau sunt pur şi simplu gregari. Este simptomatic faptul că pentru sociolog, ca şi pentru prezentatoarea TV de altfel, protestatarii sunt numiţi "aceia", "ei", adică grupuri sociale care s-au alienat şi cu care nu ne identificăm! Automat deducem că observatorii din studioul TV sunt cuminţi, disciplinaţi şi, astfel, la adăpost de frica de a fi penalizaţi cumva. (1)

În mod normal educaţie şi exerciţiul democraţiei ar trebui să ne împiedice să amestecăm sentimentele arhaice faţă de părinţi în relaţiile noastre de adulţi cu funcţionari ai statului, politicieni sau tehnocraţi, cu instituţiile. Din nefericire nu se întîmplă aşa. Explicaţia e simplă şi nu mai trebuie să o dăm aici: nu există democraţie reală la noi . Dar acesta e un alt subiect.

Note:
1. În final ar putea primi o recompensă - unii numesc această atitudine oportunism.

--
Articol de Jean Chiriac