de Ioan IonuțDe ce acceptă unii părinți învățămîntul religios în școli? Cred că la această întrebare putem răspundem cu 3 puncte principale:
1. Convenționalism: așa trebuie. Toată lumea face așa - facem și noi așa. E ca și cu sondajele - cînd sunt întrebați, românii pun mare preț pe Biserică; totuși nu se sfiesc să critice
virulent purtarea imorală a preoților.
2. E de bine. La prima vedere o idee generală, vagă, care nu explică nimic. În general știm ce este de bine și ce nu. Biserica
trebuie să fie "de bine" pentru că într-un fel sau altul are de-a face cu Dumnezeu. Pentru persoanele crescute în medii rurale înapoiate cultural „Dumnezeu este un substitut al tatălui natural și preia însemnele
acestuia. Or tatăl natural inspira teamă, de aceea și Dumnezeu inspiră teamă și e bine să te bui bine cu el.
3. Frica. Frica inspirată de tentațiile lumii de azi și mai ales de
libertățile pe care și le poate lua copilul cînd ajunge la adolescență. E drept că și noi, adulții, am avut asemenea ieșiri la care a trebuit să renunțăm însă prin forța lucrurilor. Undeva
în inconștient ele ne mai atrag și azi și asta explică de ce redevenim cînd și cînd copii. De ce suntem gata să le inhibăm la copiii noștri? Din pură gelozie. Nu dorim ca și ei să guste din
fructul interzis și ascundem gelozia în spatele grijii părintești.
Dar frica poate fi și reală cînd auzim „Accesul neîngrădit la informație ne aduce în față mai ales
aspectele mizerabile ale vieții sociale și atunci avem motive să ne temem pentru copiii noștri.
În general se crede că Biserica oferă o educație morală care nu
strică azi. Această educație îl ferește pe copil de tentații, îl obligă să-și asculte părinții și, în ultima instanță, oferă părinților pacea și liniștea pe care o doresc în sînul relației lor cu copiii.
Interesant este că învățămîntul religios nu este privit cu aceeași ochi în țările occidentale dezvoltate. În majoritatea cazurilor el lipsește cu desăvîrșire. Ceea ce se impută învățămîntului religios
nu este educația morală, ci accentul pus pe credință și rugăciune. Se afirmă că omul trebuie să fie liber să aleagă și să creadă, că impunerea credinței încalcă drepturile ale
fundamentale, de a gîndi liber și de a alege în conformitate cu interesele sale. Deci, altfel spus, se pornește de la drepturile inalienabile ale individului care sînt premizele dezvoltării sale
armonioase și sînt garantate de stat.
--
Psihologia copilului din clasele primare care frecventează cursuri de religie este afectată de învățămîntul religios. Știm că
la copil procesele primare sînt prioritare - altfel spus, dorința este supremă în detrimentul realității și activității raționale. Psihologia copilului este identică cu prihologia omului culturilor
arhaice unde accentul este pus pe participare mistică și magie. De asemenea, un alt aspect esențial al acestei psihologii este insensibilitatea la logică. O asemenea psihologie este
transformată treptat, în culturile moderne, prin educația școlară, cînd principiul plăcerii este înlocuit de principiul realității.
Acest proces delicat este stopat sau atenuat de educația
religioasă. Credința în rugăciune, în puterea ei, într-un zeu invizibil atotoputernic care poate împlini toate dorințele fără a recurge la efort conștient și deliberare, nu are alt rezultat decît
o perpetuare a principiului plăcerii în detrimentul realității. Astfel se ajunge la ceea ce am constatat adeseori cînd sînt intervievați copii din școala primară care răspund că s-au rugat
la Dumnezeu să ia note mari etc. Nu mai e nevoie de efortul personal, de studiul individual etc.
Psihologia religioasă nu este compatibilă cu exigențele materiilor școlare în școlile moderne.
Nu putem împăca știința și logica cu credința. Nu putem împăca teoria deterministă cu magia sau ocultismul. Or magia și ocultismul sînt semnele carenței la nivelul educației raționale fondate pe primatul
principiului realității.