Psihanaliza > Articole

Tarele medicinei mecanice

de Jean Chiriac

Medicina mecanică este în mare vogă la noi ca și în occident, de unde și provine de altfel. Ea pornește de la ideea că omul este mașină și că mașinile umane nu diferă substanțial. Încadrarea prin diagnostic se face la fel de mecanic pornind de la evaluarea unor mărimi numerice care sunt obținute prin măsurători mașinale numite analize de laborator. Tratamentul este diferențiat în funcție de faza diagnosticului - exista a, b, c, d, e forme de maladie și fiecare descrie o fază mai avansată sau mai puțin avansată. Mai avansată duce întotdeauna la verdictul "letal".

Medicina de tip mecanic reduce orice maladie la o deficiență organică de genul hipoglicemie. Am citit recent pe un site de Internet cum practic majoritatea maladiilor sunt reduse la insuficiență glicemică.

Psihologia umană este complet exclusă din medicina mecanică ca și etica - alimentația rațională sau nu (sic) înlocuiește total acțiunea sau conduita umană. Omul este redus la o mașină care consumă pentru a se întreține și nu are alte idealuri decît acela de a funcționa în parametri. În acest sens el trebuie să urmeze prescripții exacte, iar abaterile se traduc prin boală.

Revenind la psihologie și etică, în cel mai bun caz ele decurg din afecțiunile determinate mecanic - astfel, hipoglicemia este vinovată de diverse stări de optimizare umană ca și de stări psihologice care pot merge pînă la nevroză sau psihoză. În nici un caz nu se admite traiectoria inversă - de la psihologie la somatică. Psihologia (sfera sufletească numită mai popular) este ignorată cu desăvîrșire.

Dacă medicul care practică medicina mecanică este alopat, el va administra medicamente. Chirurgul va propune diferite operații și extirpări/grefe, iar naturistul, remedii. Esențial este ca parametrii mașinii umane, măsurați continuu prin analize (analiza sîngelui este cea mai des întîlnită) să rămînă înscriși în valorile admise.

În acest context, un medic va sugera și impune un tratament antidiabetic la o persoană cu glicemie mare. El nu va arăta nici cel mai vag interes pentru condițiile de viață, stările sufletești, problematica și aspirațiile acestei persoane. Deci nu va înțelege de ce organismul ei are nevoie de un spor de glucide, depășind astfel valorile prescrise. Tratamentul va fi invalidant social și chiar somatic.

Voi da un exemplu pentru a vedea cum acționează medicina mecanică într-un caz banal de dermatită provocată de isterie.

A. M., femeie de 25 de ani, se trezește dimineața cu corpul plin de bubițe roșii care nu supurează. Nu-și amintește să fi mîncat ceva alterat și se adresează medicului. Medicul o trimite la analize. În final nu are un rezultat concludent. A. M. Consultă un alt medic care, la fel, solicită analize de laborator încercînd și un diagnostic preliminar: X.

Analizele nu confirmă total maladia care est clasificată la trei niveluri - A, B și C - bolnava părînd că se înscrie în grupa C (benignă). De altfel, pe parcursul de cîteva zile al colectării analizelor, simptomul dispare complet încît nu mai sunt nevoie nici medicamentele preliminare.

Analiza psihologică condusă în paralel a arătat altceva. Dermatita era de fapt o reacție de apărare împotriva intenției pacientei de a se întîlni cu o persoană anume, un bărbat, pe fondul interdicției categorice parentale. Cu cuvintele ei: "Cum mă pot arăta așa? Nici nu mă pot apropia de el (aluzie la o boală epidemică și la izolare)". Pe scurt, simptomele au înclinat balanță către supraeu (interdicție), împiedicînd eul pacientei să dea curs impulsului senzual (al sinelui).

Simptomul a dispărut atunci cînd pacienta, sub presiunea părinților, s-a situat ea însăși de partea lor, fără a mai arăta neîncredere (față de ei) și nehotărîre. Decizia luată de eu a făcut caducă prezența simptomului.

--

Revenind la medicina mecanică să observăm că tratamentul clasic, cu medicamente, nu duce la nimic, ba chiar pune problema intoxicării organismului sănătos. De asemenea, ignorînd total substratul psihologic al îmbolnăvirii - în speță conflictul supraeu-sine - conduce la invalidare fizică și socială (pacienta este obligată să se declare bolnavă, să se supună analizelor dureroase, să se izoleze, eventual, prin spitalizare în rezerve, să absenteze de la serviciu, să cheltuiască sume mari de bani pe medicamente scumpe), uneori foarte gravă.

În tratamentul psihologic nimic din cele descrise mai sus nu se întîmplă. Pacienta este confruntată cu problema ei de relație și cu tot ceea ce implică ea pe plan moral, etic poate chiar filozofic. Prin extensia conștiinței ea este capabilă să depășească conflictul intrapsihic și să se vindece. Cheltuielile sînt mult reduse, invalidarea socială și izolarea de mediu nu există - nimeni nu o declară bolnavă și nu o încadrează clinic în cutare grupă de gravitate maladivă.

Numai cine nu a fost într-un spital nu știe în ce măsură diagnosticul medical aduce prejudicii bolnavului. Cutare bolnav devine astfel "diabetica de la etajul 5", determinare care crează falsa impresie că nu avem de-a face cu un om normal, ci cu cineva/ceva care se abate de la normalitate. Etichetarea medicală a bolnavului permite, de asemenea, medicului să stabilească o relație de tip Master-Slave și Sado-Mazochist, în care medicul își asumă automat vîrful piramidei sociale și acționează la modul absolutist.

Erorile medicale sunt acoperite din oficiu astfel încît nu există posibilitatea revendicării dreptului la o identitate normală - fizică și morală - nici pe cale juridică.

Articole
_____________

Home

Editorial

Sigmund Freud

Psihanaliza

Cursuri

Newsletter

Caută =>>

Contact

© 1998-2016, AROPA. Toate drepturile rezervate.

logo aropa