Unchiaşii din nou pe scenă

C ultul personalităţilor sexagenare care populează scena socio-politico-culturală a României de azi este extrem de intens. S-ar spune că mitul uncheşilor, care străbate în lung şi în lat literatura folclorică naţională, a revenit în forţă şi traduce de fapt un soi de fascinaţie aproape mistică  provocată de persoanele de vîrsta a treia. Iluzia că vîrsta înaintată, chipul ridat, părul alb sînt simptome ale înţelepciunii nu ne părăseşte...

Cu cîteva zile în urmă, prietenul X îmi vorbea cu insufleţire despre impresia vie pe care a trăit-o, în care se îmbina admiraţia şi preţuirea fără margini, atunci cînd a asistat la un interviu TV cu una din personalităţile noastre culturale de frunte. Este unul din acele personaje pe care le întîlneşti pe toate posturile TV - fie ele naţionale sau private - la toate orele şi în toate programele. Domnia sa - nu îi dau numele pentru că nu avem de-a face aici cu un fenomen marginal - vorbeşte întotdeauna cu un ton pedant care nu depăşeşte măsura şi cu un soi de bună cuviinţă didacticească ce nu poate trece neobservată. Numele personajului, vîrsta, sentimentul că le ştie pe toate au un impact major asupra spectatorilor care, aşa cum am arătat mai sus, arată un adevărat cult pentru sexagenari... Dar ceea ce ne interesează aici este altceva. Prietenul meu X mi-a mărturisit că a fost impresionat de elocinţa personajului televizat, de marea lui ştiinţă, de claritatea expunerilor etc. "Vorbele lui îţi mergeau la suflet" - mi-a precizat. Mai precis: expunerile erau convingătoare pentru că se întîlneau cu convingerile spectatorului. De aceea am pomenit de "buna cuviinţă didacticească" prin care am înţeles atitudinea unuia care nu vrea să supere pe nimeni dar nici nu vrea să treacă neobservat. Aici este, desigur, buba...

Un intelectual autentic este întotdeauna un ins care supără. Pentru că, cel puţin mie, cuvîntul intelectual îmi sugerează un ins care reflectează adînc asupra tuturor fenomenelor care îl afectează şi, evident, din această sferă nu pot lipsi faptele sociale. Pe de altă parte, este evident că viaţa noastră socială, politică, economică etc. este plină de neajunsuri pe care nu trebuie să fii neapărat filozof ca să le semnalezi. Ele îţi sar în ochi, te acaparează fără să vrei încît adeseori simţi imboldul de a evada cumva într-un orizont al purităţii pe care fiecare şi-l imaginează în fel şi chip. Aceste neajunsuri sînt mai clar penetrate de mintea ascuţită a intelectualului care le pune în lumină nu pentru a acuza ci pentru a afla remediile salvatoare. Ori personajul nostru, împăcat şi cu biserica noastră ortodoxă şi cu politica noastră ţărănistă şi cu moravurile "poporului" etc, proceda în spiritul unui non-in-telectual, sau al unui intelectual de coloratură asiatică - dacă mă pot exprima astfel - care se arată obedient şi este oricînd gata să coopereze - numai şi de dragul puterii - cu mai-marii zilei... Un ins împăcat cu toate şi care, în orice împrejurare, este gata să îţi confirme intenţiile, aşteptările, este una din creaţiile specifice regimului social pe care credem că l-am depăşit. Mă refer, desigur, la regimul pseudo-comunist al clanului Ceauşescu...

Ciudăţenia este alta. Şi anume că obedienţa şi cuviinţa slugărnicească nu sînt neapărat semnele distinctive al intelectualului format în şcolile ceauşiste. Ea este prezentă în egală măsură şi la cei care au părăsit România şi au trăit în Occident pînă la revolta socială din decembrie 1989. Şi acest aspect ne surprinde într-o măsură şi mai mare. Este ca şi cum am avea de-a face cu un soi de constituţie psihică degenerată care funcţionează ca atare chiar şi atunci cînd condiţiile sociale nu o cer în chip expres. Voi reveni asupra acestui aspect.