OMEN # 5 - EDITORIAL

"Psihanaliză românească"
sau monopol asupra psihanalizei?

A ud că la facultatea de psihologie din cadrul universităţii Spiru Haret "o seminaristă" îi îndeamnă pe studenţi să nu citească OMEN pentru că revista nu este reprezentativă pentru psihanaliza românească. Cred că ar fi cazul să ne întrebăm dacă sintagma "psihanaliză românească" se justifică?!

Dacă ne referim la o psihanaliză care să poarte pecetea influenţei culturii noastre naţionale, trebuie să recunoaştem că, din acest punct de vedere, nu poate exista o psihanaliză românească. După cum arăta pe bună dreptate dr. Gh. Brătescu în monografia sa "Freud şi psihanaliza în România", specificul culturii noastre este incompatibil cu psihanaliza.

Dacă avem în vedere un curent psihanalitic care să fie marcat de influenţa personalităţii unui autor anume, de talia unui J. Lacan de pildă, nici în acest sens nu putem vorbi de "psihanaliză românească". Cel puţin pînă în acest moment nu există nici o mărturie care să ateste o reevaluare creatoare a psihanalizei produsă de geniul unui autor român.

Atunci, cum să ne explicăm formula "psihanaliză românească"?  Şi, mai ales, cum să înţelegem reacţia de respingere a revistei OMEN de pe poziţiile unei ipotetice psihanalize româneşti?

Dacă înlocuim cuvîntul "românească" cu "noastră", adică substituim "psihanaliză românească" cu "psihanaliza promovată de noi" – în care "noi" ar implica o grupare de persoane cu interese axate pe monopolizarea psihanalizei - atunci explicaţia este simplă. Această grupare, nu ştim care, tratează psihanaliza ca pe propria ei moşie şi în acest sens se simte îndrituită să hotărască cine are şi cine nu are acces la… psihanaliză. Nenorocirea este alta: pe planul creaţiei această grupare nu a adus nimic semnificativ. Poate că acest lucru explică natura viscerală a reacţiei contrare revistei OMEN. Iar o reacţie viscerală se caracterizează întotdeauna, cel puţin în spaţiul românesc, printr-un limbaj patriotard...

S-a spus adeseori că cultura românească este o cultură minoră. Dacă aşa stau lucrurile, dacă avem o cultură minoră, credem că se impun cîteva precizări.

Ceea ce caracterizează o cultură minoră nu este nici volumul şi nici amploarea  creaţiilor naţionale ci mărginirea care vrea, ca şi în cazul nostru, să creadă că micile gesturi înseamnă de fapt mari realizări. Cutare ţine un seminar de psihanaliză şi îşi imaginează că a pus temelia culturii psihanalitice româneşti!

Cînd această mărginire acţionează făţiş, în plan social, ea se afirmă cu "argumentele" negării. Pentru că, inconştientă de propria ei modestie, ea crede că totul este nimic, în afară de ea însăşi.